Primele decenii ale istoriei bisericii au fost caracterizate de eforturi substanțiale care au fost depuse pentru o tranziție înțeleaptă de la iudaism la creștinism. Existau unii evrei cu influență (iudaizatori) care susțineau că aceia dintre neamuri care doreau să fie acceptați în biserică, trebuiau mai întâi să dovedească atașamentul față de valorile iudaice, inclusiv prin împlinirea unor ritualuri specifice cum ar fi tăierea împrejur pentru bărbați.

La cealaltă extremă erau alți exponenți zeloși ai bisericii, care susțineau că tăierea împrejur era un semn al Vechiului Legământ care era incompatibil cu prevederile Noului Legământ. În viziunea lor creștinii evrei trebuiau să îndepărteze semnul acesta din trupul lor, recurgând la o intervenție medicală de restaurare care tocmai devenise posibilă în acele vremuri. Ei invocau 2Cor.5.17 în acest sens „toate cele vechi s-au dus și toate lucrurile trebuiau să devină noi”.

Pentru Pavel subiectul în discuție reprezenta o problemă de formă, nu una de fond. El considera că ambele extreme erau greșite, spunând în 1Cor.7.18: „Dacă cineva a fost chemat pe când era tăiat împrejur, să rămână tăiat împrejur. Dacă cineva a fost chemat pe când era netăiat împrejur, să nu se taie împrejur”.

Pavel își dădea seama că problema era una foarte sensibilă și căuta să adopte o poziție echilibrată. Totuși el era conștient și de faptul că cel mai mare pericol pe drumul echilibrului este compromisul, acceptarea unor soluții false, doar de dragul găsirii unui numitor comun cu un interlocutor fanatic, sau care face jocul unei gândiri dusă la extrem în privința unor aspecte de formă.

Mâine te așteptăm să mai facem un pas în această serie de mesaje, încercând să înțelegem modul în care Pavel a abordat problema în cazul lui Timotei. (Va urma)