Din secolul vitezei oarbe, ce lasă-n jur dâre de fum,

Dintre mașini ce merg în spațiu, dar niciodată spre străbuni,

Urcăm într-un vehicul simplu: al gândului, ce ne va fi

Motor într-o călătorie, înspre trecute veșnicii.

Lăsăm în urmă avioane, mașini și trenuri și trăsuri,

Rapid vedem pe primii oameni, uitând apoi de creaturi.

Și-n urma noastră se aude un creator cuvânt: “Să FIE…!”

Dar chiar atunci lăsăm în grabă a Cosmosului colivie.

Pășim acum în alte epoci: a sferelor atemporale,

Nu mai există nici secunde, nici întuneric, dar nici soare.

Nici o ființă; lut sau înger, nu este-acolo ca să-mpartă

Ceva cu Dumnezeu, ce Singur … era, fără de timp, sau soartă.

Ne-oprim, căci oricât ne-am mai duce, nu vom găsi alte ținuturi,

Nici alte vremi, fixând vreodată a veșniciei începuturi,

Ci doar lumina-n avalanșă, țâșnind torente nesfârșite

De frumusețe și splendoare, de taine nemaiîntâlnite.

Doar Dumnezeu, de Unul singur, coexistând în trei Persoane,

O taină mult prea complicată s-o poți pricepe din icoane;

Având în Sine fiecare același dor, de-a căuta

Metode noi, nebănuite, nu de-a primi, ci de a da!

Putem noi oare să-nțelegem ce fericire răspândește

o lume-n care fiecare, cu tot ce este, dăruiește?

El dă, iubind și prin aceasta e copleșit de fericire,

Dar imediat El și primește, căci ceilalți doi sunt tot Iubire.

O triplă dragoste perfectă și totuși singură-n esență

Născuse planul de-a aduce și alte lumi la existență;

și mai ales altă ființă, făcută după chipul Lui,

S-o-nvăluiască în iubire, să-i dea amprenta cerului.