16. Asadar, nu atarna nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu care are mila. Suntem tot la nivel macro, așa cum vom vedea imediat. Cuvântul “așadar” ne arată că prin această frază apostolul Pavel trage o concluzie importantă, subliniind că toate privilegiile slujirii gravitează în jurul lui Dumnezeu, nu al unui popor sau persoane. Acest lucru face ca istoria să se repete de multe ori în forme surprinzătoare.

Dacă în trecut au fost popoare sau persoane mai puternice, sau care omenește vorbind, ar fi putut pretinde o anumită întâietate în lucrarea de slujire și totuși Dumnezeu Și-a ales un popor mic și neînsemnat, de data aceasta tocmai poporul Israel este vizat de pericolul celui care pretinde anumite drepturi și privilegii pe care Dumnezeu ajunge să le ofere Neamurilor. Practic versetul acesta întoarce roata istoriei, punându-l acum pe poporul Israel pe banca acuzaților. Comparația care urmează în continuare cu faraon trage un semnal de alarmă chiar în dreptul poporului Israel, care tocmai el, a ajuns acum să calce pe urmele lui faraon, spiritual vorbind.

17. Fiindca Scriptura zice lui faraon: “Te-am ridicat inadins, ca sa-Mi arat in tine puterea Mea si pentru ca Numele Meu sa fie vestit in tot Pamantul.” Din nou este adus în discuție un individ, însă tot în contextul unei slujiri, a unei lucrări de proporții istorice, dar atenție, fără a implica în mod specific mântuirea lui. Astfel faraon a fost un instrument în îndeplinirea planului lui Dumnezeu, chiar dacă el s-a opus acestui plan, cu alte cuvinte chiar dacă el NU a jucat un rol care să-i facă cinste. Totuși acest lucru, prin el însuși nu este un factor determinant în deciderea destinației veșnice a lui faraon.

În decursul istoriei, chiar și pe paginile Scripturii, au existat mulți care s-au ridicat cu putere și îndârjire împotriva lui Dumnezeu, dar în final s-au lăsat cercetați și unii chiar s-au întors la El. Unul dintre ei a fost chiar Pavel. Alții au fost într-o situație mai gravă, cerând răstignirea Fiului lui Dumnezeu și ajungând să-L batjocorească în cel mai personal mod cu putință.

Legat de poporul Israel și “alunecarea” lor, aceasta nu a reprezentat un accident în planul lui Dumnezeu, o situație care să-L pună pe Dumnezeu într-o ipostază jenantă, ca și cum planul Lui ar fi eșuat, ci apostolul Pavel menționează la Rom.11.12 că “alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri”.

18. Astfel, El are mila de cine vrea, si impietreste pe cine vrea. Faptul că Dumnezeu l-a împietrit pe faraon nu înseamnă că tot El îi împietrește și pe cei care nu vor să se pocăiască. Repet, pe faraon l-a împietrit în contextul unei LUCRĂRI care trebuia dusă la îndeplinire, nu în contextul propriei lui MÂNTUIRI, care putea, cel puțin teoretic, rămâne un subiect deschis. Faraon ca individ juca un rol cheie în contextul istoriei, în cadrul destinului unui popor (Egiptul) care urma să devină peste veacuri un simbol negativ (sistemul acestei lumi) extrem de important în istoria mântuirii.

În plus, să nu uităm că Dumnezeu l-a împietrit pe faraon în Ex. 9.12 DUPĂ ce faraon și-a împietrit singur inima în prealabil, în multe alte ocazii în care ar fi putut să recunoască supremația lui Dumnezeu (Ex. 7.13, 7.22, 8.15, 8.19, 8.32). La fel cum în cadrul primului Paște Dumnezeu l-a împietrit pe faraon ca să poată să-Și ducă planul măreț la îndeplinire, tot așa, la al doilea Paște, cel adevărat, Dumnezeu a împietrit generația de atunci a poporului Israel (suntem încă la nivel macro), pentru ca Fiul Său să-Și dea viața, ca preț de răscumpărare pentru păcatele noastre. …Continuare, pag. 6 sau Înapoi la pag. 4