Imaginează-ți, te rog, o casă modernă, impecabilă, dotată cu cele mai performante echipamente pe care tehnologia le-a putut inventa și care este distrusă printr-o explozie cauzată de copilul unor vecini. Pentru a mai salva aparențele, acesta ridică de jos o cărămidă care, ca prin minune, a rămas întreagă și o pune pe fundația casei, acolo unde bănuia că îi fusese locul.

Oare în urma acestui gest va putea acum copilul să pășească în prezența proprietarului având conștiința împăcată? Un principiu universal spune că primul pas spre soluție este să recunoști că ai o problemă. Nu poți veni oricum în fața persoanei pe care ai păgubit-o într-un mod atât de grav.

Tot așa nici omul nu poate veni în prezența lui Dumnezeu decât cu o atitudine care să exprime atât conștientizarea gravității problemei în care este implicat, cât și încrederea în capacitatea de iertare și de rezolvare a lui Dumnezeu.

În plus, toată această atitudine trebuia să fie susținută și întruchipată în jertfa pe care omul urma să i-o aducă lui Dumnezeu. Nu pentru că El ar fi avut nevoie de ceva din partea omului, ci pentru că doar o astfel de jertfă, a unui animal nevinovat, putea exprima planul de mântuire al lui Dumnezeu. Astfel urma ca mai târziu, în istoria mântuirii să apară un Om care să trăiască o viață desăvârșită, fără păcat, iar la momentul decisiv El urma să-Și dea viața de bunăvoie, ca preț de răscumpărare pentru plata păcatelor noastre.

Dacă ar trebui să rămâi cu un singur lucru din tot ce am scris aici, în prima lună petrecută împreună, acesta ar fi cel mai important.

Nimeni nu va putea înțelege vreodată cât de mult urma să-L coste pe Dumnezeu mântuirea omului prin aplicarea acestui plan, dar oricât de tulburătoare era perspectiva simbolizată de această jertfă, ea reprezenta singura cale prin care cineva putea veni în prezența lui Dumnezeu.