Din Geneza 2:20 înțelegem că primul om creat de Dumnezeu, Adam, a avut un moment de frământare atunci când a remarcat că toate animalele aveau o pereche, dar pentru el nu exista “nici un ajutor, care să i se potrivească”.

De câte ori nu am avut și noi impresia că există în viața noastră o nevoie profundă, pe care nimeni nu o înțelege? Că Dumnezeu este cumva prea abstract, fiind interesat doar de lucrurile spirituale și nu poate cuprinde toate trăirile și necesitățile noastre, iar noi trebuie să ne croim singuri calea spre o împlinire mai deplină.

Și totuși mai înainte ca Adam să treacă prin starea aceea, Dumnezeu deja cunoștea nevoia lui, deoarece încă de la versetul 18, El Și-a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit…“

Dumnezeu cunoaște și problema ta mai înainte ca ea să apară, doar că El are un timp și un mod al Lui prin care aduce binecuvântările în viața noastră, ținând cont de imaginea de ansamblu, nu doar de un aspect izolat care își așteaptă rezolvarea.

Am spus-o în multe rânduri și cred că dacă trăiești în prezența lui Dumnezeu nu ești singur niciodată. Pe de altă parte însă, cu toate că Adam avea o relație strânsă cu Creatorul său, Dumnezeu Însuși recunoaște că dintr-o anumită perspectivă omul este singur și pentru prima dată spune că ceva nu este bun în cadrul creației Lui. Nu Se simte ofensat, nu devine posesiv, ci caută mai curând binele lui Adam. Oricât ai fi de iubit sau de apreciat, nu există o persoană mai atentă la nevoile tale decât Dumnezeu.

Întrebarea este ce anume a vrut El să ne învețe prin faptul că, spre deosebire de animale, omul a trebuit să aștepte pentru a-și primi perechea? Sperăm ca mâine să putem discuta pe marginea acestei întrebări.